15 iunie 2009

Anonima din scrisori.




O cunosteam pe domnisoara P.de ceva vreme,o perioada am avut inima stransa pana sa avansez in a o descoperi.Cel mai devastator este ca niciodata nu m-a privit cum as fi vrut eu,cel putin nu in primii ani de cand o cunosteam.Simteam nevoia de a propulsa o idee,un gand,un buchet de flori,o intrevedere la acea cafenea plina de fulgii de aprilie,dar nimic nu era indeajuns.Totul era reprezentat de o nemultumire.Trecand anii am vazut ca in sfera dorintelor ei se aflau aceleasi lucruri dar,teama chiar si de umbra ei,o indeparta de tot ce era lumesc...uman,natural,firesc.Prefera solitudinea unor locuri si oameni de granit ,facand slalom printre adevaratele momente care -i pictau acel zambet fad pe fata alba ca cearsaful fecioarelor.Descoperind trairea,bioticul,i-a revenit viata in gene si maini si cu aerul de vinovat trimis la carcera,ma tot vizita...ma intrebam pe atunci...chiar daca incercasem ani de zile sa-i deschid pleoapele,care din atata iubire una fata de cealalta,preferau imbratisarea,tinand astfel ochii inshisi...
cine e ea ,de fapt?