Atingerea unui echilibru era,mai mult ca sigur,utopia perfecta.A admite saracia din arhiva sufletului si a imparti nimic,nu e tocmai starea dezirabila,doar cea pusa pe divan.Cum nu era interesant scopul alergarii,ci tocmai alergarea asta fara noima...si ruperea matasurilor si tacerea intinsa ca o perdea,nimic din toate astea nu ar fi putut renaste.Nimic,nici plamanii rujati care expirau incetul cu incetul.
Deslusirea nu mai fericeste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu